Drumul spre sine

Desăvîrşirea ta e de neobţinut fără grija de celălalt.

Că e musai ca, în timp ce te ocupi de perfecţionarea de sine, să te laşi sculptat şi de ceilalţi, să îngădui celorlalţi să-şi lase în tine urma lor.

Că dalta cu care îţi netezeşti portretul ar fi mult mai stîngace, dacă – vorba lui Salvador Dalí – alături de mîna ta n-ar intra în joc şi mîna unui înger…

În Antichitatea tîrzie, cînd filozofii erau mai numeroşi decît profesorii de filozofie, iubitorul de înţelepciune era definit ca un truditor al modelării de sine. Nu ţi se cerea să cauţi o formă de cunoaştere generică, un adevăr „obiectiv”, străin de fiinţa ta, un adevăr fără efecte palpabile asupra modului tău de a fi.

Nu pura instrucţie (înţeleasă ca strictă inventariere de informaţii sau ca acrobaţie de concepte) era sensul căutării filozofice, ci desăvîrşirea interioară, identificarea unei soluţii de viaţă care să-ţi garanteze libertatea, echilibrul lăuntric, împlinirea existenţială, virtutea. Exerciţiul cunoaşterii avea sens cîtă vreme el se putea converti în progres sufletesc. Cu alte cuvinte, cunoaşterea trebuia nu doar să te înveţe ceva, ci

A fost nevoie de „revoluţia” neotestamentară pentru ca imperativul „cunoaşterii de sine” şi al „sculptării de sine” să fie întregit cu acela al „iubirii aproapelui”. Dintr-odată, lumea se repopulează. Efortul solitar se sprijină pe o solidaritate sufletească şi spirituală, fără de care un astfel de efort rămîne o simplă performanţă atletică.

Naşterea lui Iisus e o şansă nesperată, exemplară, restauratoare, dată Celuilalt. Ea spune da „îngrijirii de sine”, dar adaugă că nu poţi lucra de unul singur asupra lutului propriu. Că ai răspunderi şi dincolo de desăvîrşirea ta. Că desăvîrşirea ta e de neobţinut fără grija de celălalt.

Că, mai mult, măsura desăvîrşirii tale e modul cum înţelegi să te porţi cu semenii tăi. Că e musai ca, în timp ce te ocupi de perfecţionarea de sine, să te laşi sculptat şi de ceilalţi, să îngădui celorlalţi să-şi lase în tine urma lor. În sfîrşit, că dalta cu care îţi netezeşti portretul ar fi mult mai stîngace, dacă – vorba lui Salvador Dalí – alături de mîna ta n-ar intra în joc şi mîna unui înger…

E adevărat că şi monahul creştin pare, uneori, să fie echivalentul duhovnicesc al stoicului aplecat asupra sinelui propriu. Că şi el pare, uneori, un „împătimit” de mîntuire, un aspirant singuratic la rai. Dar asta deschide o dezbatere pentru care, în spaţiul acestei rubrici, nu mai e, deocamdată, loc.

Andrei Plesu