Biologia meditaţiei

Cele mai noi cercetări ştiinţifice au arătat ce se petrece în creier în timpul a două mari forme de meditaţie: pasivă şi activă.
Meditaţia pasivă
Orice formă de spiritualitate începe cu un act de voinţă. În modelul meditaţiei pasive se începe cu intenţia de a ne purifica gândurile, emoţiile şi percepţiile. Această intenţie conştientă este indusă de aria corticală a atenţiei – sursa primordial a acţiunilor voluntare – ca o necesitate de a proteja mintea de intruziuni senzoriale, precum şi de inputuri cognitive. În acest scop, aria atenţiei, via talamus, transformă structura limbică denumită hipocamp într-un important centru de schimburi informaţionale dintre diferite părţi ale creierului, în vederea reducerii fluxului de inputuri neurale. Acest blocaj neural afectează numeroase structuri cerebrale, inclusiv aria orientării care devinedin ce în ce mai privată de informaţii (are o activitate modificată).

În primele momente ale meditaţiei modificarea este slabă, dar pe măsură ce starea meditativă devine mai profundă, iar aria atenţiei depune eforturi pentru a păstra mintea nepertubată de gânduri, aria de orientare, împreună cu hipocampul sunt din ce în ce mai lipsite de flux neural. Pe măsură ce blocarea continuă, revărsări de impulsuri neurale încep să circule cu energie crescută de la aria de orientare, a cărei activitate este modificată, prin sistemul limbic, către străvechea structură neural cunoscută ca hipotalamus.

Acesta din urmă leagă activităţile cerebrale mai evoluate cu funcţiile de bază ale sistemului nervos autonom şi controlează capacitatea acestuia din urmă de a crea senzaţii de relaxare (sistemul parasimpatic) sau de tonifiere (sistemul simpatic). Impulsurile care ajung la hipotalamus au un efect puternic asupra sistemului parasimpatic. Acest lucru generează descărcarea unei explozii de impulsuri neurale înapoi prin sistemul limbic, care ajunge în final la aria atenţiei, care înregistrează impulsurile de calmare şi le trimite înapoi în circuit pentru încă o tură.

Astfel, circuitul creat în creier câştigă forţă şi creează rezonanţa, pe măsură ce impulsurile alunecă iar şi iar de-a lungul căii neurale, producând o adâncire din ce în ce mai mare a meditaţiei, cu fiecare repetare. Între timp, subiectul care meditează continuă să intenţioneze golirea minţii de gânduri, provocând gradat formarea de energie neurală care întăreşte din ce în ce mai mult efortul de blocare a fluxului de inputuri senzoriale către aria de orientare.

Acest lucru are ca rezultat o din ce în ce mai accentuată modificare a activităţii sale şi o creştere proporţională a ratei de descărcări neural prin sistemul limbic către hipotalamus. Acest continuu bombardament neural împinge curând funcţia de calmare a hipotalamusului la limită. În mod normal, asemenea niveluri ridicate de liniştire vor genera o descreştere proporţională a funcţiei sistemului simpatic.

În aceste condiţii se produce „răsturnarea” (bascularea) neurologică, în care activarea maximă a sistemului parasimpatic declanşează un răspuns instantaneu de maximă dinamizare a sistemului simpatic. Pe măsură ce sistemele simpatic şi parasimpatic se dinamizează puternic, mintea este copleşită de un uriaş flux simultan de calm şi trezire. Rezultatul este o explozie de activitate neurală, urcând fulgerător de la hipotalamus, prin sistemul limbic, către aria atenţiei care este forţată de impulsionarea bruscă să lucreze la maxima sa capacitate.

Ca răspuns, modificarea activităţii ariei de orientare creşte şi, într-un interval de timp de ordinul milisecundelor, devine completă. Totala oprire a inputurilor neurale are un efect dramatic atât asupra părţii drepte, cât şi asupra celei stângi a ariei de orientare. Partea dreaptă a ariei de orientare care este responsabilă pentru crearea matricei neurale pe care o experimentăm ca spaţiu va fi lipsită de informaţia necesară pentru a crea contextual spaţial de care eul are nevoie pentru a se orienta.

Singura opţiune va fi să genereze o senzaţie subiectivă de lipsă totală de spaţialitate, care va fi interpretată de minte ca simţ al spaţiului infinit şi eternităţii; sau invers, un vid lipsit de timp şi spaţiu. Între timp, partea dreaptă a ariei de orientare, pe care am descris-o ca având un rol crucial în simţul subiectiv al eului, nu va putea să-şi recunoască limitele corporale. Percepţia mentală a eului va devein acum aceea de nelimitare; de fapt, nu va mai exista deloc simţul eului.

În această stare de modificare totală a activităţii ariei de orientare, mintea va percepe o realitate neurologică asemănătoare cu numeroase descrieri ale stărilor mistice de unitate spirituală ultimă: nu vor exista obiecte sau fiinţe, senzaţia de spaţiu sau de trecere a timpului, nu va exista o delimitare între eu şi restul universului.

De fapt, nu va mai exista deloc simţul subiectivităţii; va exista numai o stare de unitate absolută – fără gânduri, fără cuvinte, fără senzaţii. Mintea va exista fără ego într-o stare de conştiinţă pură, nediferenţiată. Gene şi Andrew au numit-o Existenţa Absolută Unificată. Tradiţiile mistice ale Orientului au numit această unitate inefabilă Vid, Conştiinţă, Nirvana, Brahman- Atman, Tao – şi toţi îl consideră esenţa a ceea ce este inexprimabil adevărat. La nivel neurologic, aceste stări pot fi explicate ca secvenţe de procese neural puse în mişcare de intenţia voluntară de a linişti mintea conştientă şi ele sunt scopul milenar al meditaţiei pasive.

Iolanda Koszti