Stii cine esti?

Intrăm acum în era Vărsătorului. Către pământ sunt dirijate energii speciale care îi ajută pe oameni să evolueze mult mai rapid. Acum putem realiza într-o singură viaţă ceva pentru care altădată am fi avut nevoie de mai multe zeci de vieţi. Este aşadar un mare privilegiu să trăieşti acum pe pământ.

Toate evenimentele din viaţa ta au raţiunea lor de a fi: te învaţă să iubeşti mai mult. Atunci, în loc să te superi mereu pe Pierre, Jean sau Jacques pentru ceea ce ţi se întâmplă şi să-i învinuieşti pe ceilalţi, observă-te pe tine însăţi şi încearcă. Pentru a evolua, e important să accepţi schimbările fără de care creşterea nu e posibilă. Priveşte în jurul tău: ai multe de învăţat contemplând copacii, florile, întreaga natură. Când priveşti un trandafir, nu-ţi dai seama că el se schimbă în fiecare clipă? Dacă şi-ar înceta creşterea, ar muri. La fel se întâmplă şi cu oamenii. Poate ai observat că în prezent sunt mulţi oameni despre care te întrebi dacă trăiesc cu adevărat! Despre ei se poate spune cel mult că există. In realitate, sunt ca şi morţi. Motivul? Aceşti oameni se închid total faţă de energia dragostei. Conştiinţa lor se trezeşte foarte greu şi se împiedică singuri să ajungă mai repede la adevărata fericire interioară.

Ţi-e frică de schimbare? Nu-ţi face probleme! Este ceva caracteristic tuturor oamenilor deoarece, până în prezent, se credea că schimbarea înseamnă eşec. In timpul erei Peştilor, perioadă marcată de un materialism accentuat, oamenii au decis că a face mereu acelaşi lucru e un semn de stabilitate, de înţelepciune. Priveşte-i pe cei apropiaţi; părinţii sau bunicii tăi probabil că au trăit mereu în aceeaşi localitate, au muncit în acelaşi loc, au avut aceeaşi meserie şi au crezut toată viaţa în aceleaşi valori. Practic, nu era loc pentru schimbare. La nouăzeci de ani, aveau aceleaşi noţiuni despre bine şi rău ca la treizeci. Totul evolua într-un ritm mult mai lent. Acum, când intrăm în era Vărsătorului, era spiritualităţii, era lui „a fi”, nu mai putem trăi în acelaşi mod. Vom întâlni tot mai rar persoane care să exercite aceeaşi profesiune vreme de patruzeci de ani sau mai mult. Câţi oameni nu s-au lăsat de meseria lor pentru a deveni fermieri sau pentru a se dedica unei activităţi complet diferite faţă de tot ceea ce făcuseră până atunci? Aceste schimbări sunt în acord cu evoluţia prezentă de pe pământ. Câte persoane care trec printr-un divorţ n-au sentimentul că trăiesc un eşec? De ce crezi că în zilele noastre au loc atâtea divorţuri? Oare oamenii sunt mai răi decât altădată? Nici vorbă! Pur şi simplu există o mult mai mare deschidere, se manifestă o nevoie mult mai puternică de a evolua. Astfel, când doi soţi nu mai reuşesc să evolueze împreună, despărţirea este inevitabilă. Nevoia de evoluţie este atât de puternică încât nimeni şi nimic nu-i poate sta în cale. Când unul dintre parteneri opune fără încetare rezistenţă modului de viaţă al celuilalt, cei doi nu mai pot trăi împreună.

Dacă fiecare dintre aceste cupluri ar avea înţelepciunea să accepte schimbarea şi să înţeleagă faptul că, pentru moment, viaţa în comun nu mai este posibilă din cauza unei prea mari diferenţe în ceea ce priveşte modul de viaţă, totul ar deveni mult mai simplu. Vor rămâne prieteni si se vor întâlni si după despărţire. Un asemenea mod de despărţire nu reprezintă un eșec. Dimpotrivă, dacă despărţirea are loc într-o atmosferă de ură, de supărare, aceasta e o mare tristeţe pentru sufletul care doreşte să trăiască numai dragostea. Când două fiinţe care se iubeau hotărăsc în cele din urmă să se despartă, când schimbarea se produce în armonie şi cei doi doresc să se ajute şi să înţeleagă ce au de învăţat din despărţirea lor, aceasta are raţiunea sa de a fi. Poate că într-o zi se vor regăsi şi vor trăi din nou împreună. Cine ştie?

Important este ca fiecare dintre noi să trăiască o dragoste din ce în ce mai profundă faţă de sine însuşi şi faţă de ceilalţi. Realitatea este viaţa sufletului tău şi nu evenimentele la care eşti martor sau la care participi. Tot ce ne înconjoară e doar o iluzie – asta e uşor de demonstrat. De exemplu, să presupunem că la o întrunire socială participă zece persoane. Dacă le cerem celor zece să descrie locul unde se află, oamenii din jur şi tot ce s-a întâmplat în cursul serii, vom obţine zece versiuni complet diferite. Fiecare a văzut altfel încăperea, oamenii şi evenimentele petrecute. De ce? Pentru că ne creăm continuu viaţa conform propriilor percepţii. O creăm pentru a trăi experienţe, pentru a învăţa să ne cunoaştem, pentru a descoperi cum trebuie să ne schimbăm, iar aceasta depinde de fiecare dintre noi. Un alt exemplu: să luăm în considerare o familie cu trei copii, şi să le cerem copiilor să-şi descrie părinţii. Vom constata că fiecare copil are de fapt o mamă şi un tată diferiţi. Unul dintre ei îşi consideră mama mult prea severă, altul crede că tatăl său e foarte iubitor etc. în acest caz, părerile diferă în funcţie de percepţia copiilor, iar această percepţie depinde de ce are fiecare de învăţat din contextul său familial. De ce persoanele care au un punct de vedere strict materialist şi nu cred în spiritualitatea fiinţei umane ajung atât de greu să cunoască fericirea? Pentru că, în sinea lor, ele ştiu că sufletul are nevoie de dragoste şi de „a fi”! Nu numai de „a avea”! Este ceva caracteristic marilor materialişti: cu cât au mai mult, cu atât vor să aibă şi mai mult. Întotdeauna caută ceva în plus, ceva mai bun. Ei nu-şi dau seama că acest „mai mult” este contactul cu soarele lor interior, cu Dumnezeul lor interior care vrea să se manifeste prin sufletul lor, cu ajutorul dragostei. Când omul se va servi de materie pentru a intra în contact cu Dumnezeul său interior, în întreaga lume va domni abundenţa, pentru că Dumnezeu nu doreşte decât prosperitatea tuturor. Dar la ce serveşte bogăţia dacă inima este nefericită? Când inima e cuprinsă de tristeţe, emoţiile preiau controlul şi sănătatea este tulburată. La ce servesc atunci bunurile materiale, banii, casa cea frumoasă, iahtul şi călătoriile? Ceea ce doreşte sufletul tău este să foloseşti tot ce te înconjoară pentru a te ajuta în drumul tău, pentru a te pune in contact cu Dumnezeul interior, prezent în fiecare dintre noi, în natură şi în tot ce există.

Sufletul tău vrea să vezi întreaga sa măreţie în loc să te concentrezi asupra aspectelor neplăcute ale experienţei tale de viaţă. O foarte bună metodă care te poate ajuta să te descoperi pe tine însăţi constă în a observa dacă valoarea ta se bazează pe ceea ce dăruieşti altora sau pe ceea ce primeşti. De multe ori, în loc să dăruim cu generozitate şi fără a aştepta ceva în schimb, ne târguim atunci când avem ceva de dat. Dacă te recunoşti în această descriere, înseamnă că te evaluezi după ceea ce primeşti de la alţii. Ţi-a făcut cineva un compliment? „Dumnezeule! Trebuie să fiu foarte bună de vreme ce mi-a spus asta!” Ţi-a dat cineva un cadou? „Probabil că mă iubeşte, de vreme ce-mi face cadouri!” înţelegi? Asta înseamnă să te evaluezi după ceea ce primeşti. Dar în felul acesta sufletul se îmbolnăveşte. Când aştepţi prea mult de la ceilalţi, trăieşti multe emoţii. Iar atunci sufletul tău strigă: „Ajutor!”. În loc să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine, în loc să-i iubim pe cei din jur, avem tot timpul pretenţii de la ei; asta nu este dragoste. În fiecare zi, observă ceea ce dai fără să aştepţi ceva în schimb şi vei afla astfel cât valorezi! Nu poţi dărui decât ceea ce ai. Vei descoperi că nu mai e nevoie să faci atâtea eforturi ca să-ţi ordonezi viaţa Lucrurile se aranjează de la sine dacă te concentrezi numai asupra valorii tale şi-ţi dăruieşti dragostea în mod necondiţionat.

Un alt mod de a dărui este iertarea. De îndată ce ierţi pe cineva, oricât de rău te-ar fi ofensat, îţi ierţi ţie însăţi aceeaşi greşeală, aceeaşi atitudine nepotrivită. Este uşor să ierţi când îţi dai seama că acela s-a comportat după cum ştia mai bine, că te-a ofensat din cauza propriei sale suferinţe şi nu dintr-o lipsă de dragoste faţă de tine. Tot ceea ce ţi se întâmplă are raţiunea sa de a fi, iar înţelegerea acestui lucru îţi va permite să elimini din viaţa ta consecinţele karmei. Într-adevăr, chiar dacă nu-ţi aminteşti să fi ofensat pe cineva în acest mod, ofensa căreia tu îi eşti victimă este rezultatul unui act pe care l-ai „semănat”. Dacă la un moment dat cineva îţi face un rău, înseamnă că şi tu ai făcut un rău cuiva, prin gânduri, vorbe sau fapte. Nu e nevoie să-ţi baţi capul ca să afli unde, când şi cui i-ai făcut acest rău. Este suficient să accepţi că marea lege cosmică a cauzei şi a efectului nu se înşală niciodată şi nu poate comite o nedreptate. Iertând pe altcineva, te ierţi pe tine însăţi şi îi permiţi sufletului tău să crească.

În prezent, planeta noastră este înconjurată de un strat gros de ură, egoism şi resentimente care provin din emoţiile trăite de toţi oamenii. De fiecare dată când faci o faptă de dragoste, trimiţi în jurul pământului puţină lumină printre aceste umbre gri care ne arată cât este de bolnavă lumea noastră. Se poate spune, cu o tristă ironie, că oamenii, în loc să trăiască dragostea, se servesc de durere pentru a se proteja împotriva durerii înseşi. Un exemplu? Cei care se tem să nu fie respinşi se grăbesc să respingă pe altcineva pentru a împiedica durerea din viaţa lor. Astfel, ei pierd ceva preţios.

Oamenii se judecă unii pe alţii pentru a se proteja de judecata celorlalţi. Este un cerc vicios, pentru că tot ce facem se repercutează asupra noastră, după legea cauzei şi efectului. Examinează-ţi cu atenţie viaţa şi tot ce nu-ţi este benefic. Trăieşti multe emoţii, te simţi nefericit(ă)? Nu-ţi place să fii criticat(ă)? Observă felul în care îi critici tu pe ceilalţi. Transformă, treptat, energia din jurul tău într-o energie a iubirii, a liniştii şi a fericirii.

La sfârşitul vieţii fiecăruia, când sufletul trece într-un alt plan de existenţă, nu poate duce cu sine tot ce a acumulat în cursul vieţii terestre. Sufletul ia cu sine numai rezultatele alegerilor pe care le-a făcut în urma experienţelor şi a evenimentelor pe care le-a trăit şi provocat. Fiecare victorie a dragostei asupra situaţiilor dificile aduce nişte beneficii permanente.

Idei preluate din cartea „Știi cine ești?” – Lise Bourbeau