Istoria homeopatiei

Diversitatea mare a plantelor a dus la concluzia că, pentru orice boală, trebuie să existe o anumită plantă sau mai multe care pot ameliora sau vindeca afecţiunea. Astfel s-a început căutarea empirică a plantelor dătătoare de sănătate, cunoscute în prezent sub denumirea de plante medicinale.

De-a lungul timpului, oamenii au identificat din ce în ce mai multe plante fie pentru consum, fie pentru vindecarea bolilor. Observaţiile şi constatările lor au fost transmise din generaţie în generaţie, creându-se medicina populară. Un remediu homeopat poate fi orice substanţă de origine minerală, vegetală sau animală care a fost preparată sau prelucrată conform principiilor descrise în Pharmacopeea Homeopatica.

Debutul medicinei homeopate

Homeopatia este metoda de tratare a bolnavului printr-un remediu sau printr-un agent terapeutic capabil să provoace într-un organism sănătos o stare similară simptomelor bolii sale (Homoios = asemănător şi pathos = boală).

Homeopatia aplică un principiu terapeutic străvechi – similia similibus curantur -, procedeu frecvent folosit pe vremea lui Hipocrate. Concepţia similitudinii a fost expusă pentru prima oară în opera hipocratică.

Hipocrate, părintele medicinei, considerat ctitor al homeopatiei, a scris că „natura organismului omenesc poate fi înţeleasă numai ca un întreg”. Tot el a mai afirmat şi că „maladia este provocată de asemănători şi tot prin administrare de asemănători revine bolnavul din starea de boală în starea de sănătate”.

Acest lucru însă a fost ignorat o lungă perioadă de timp, începând încă de pe vremea lui Galien (131-201 d.Ch.), când lumea medicală a aderat la afirmaţia acestuia conform căreia “contrariile trebuie tratate cu contrarii”.

Al doilea mare promotor al homeopatiei este fără îndoială Paracelsus, urmându-l apoi Hahnemann, considerat întemeietor al homeopatiei ştiinţifice moderne.

Hahnemann este cel care a descoperit legile terapeutice ale homeopatiei şi experimentarea substanţelor pe oameni sănătoşi, ţinându-se astfel seama de emoţiile omului, mintea şi trupul său ca o unitate în interacţiune. Aceasta poate fi considerată cea mai importantă contribuţie a sa la dezvoltarea medicinei, căci prin metoda sa unică, a experimentării pe oameni (autoexperimentare), el a facut posibilă aplicarea în întregime a principiului similitudinii.

Acest lucru a fost intuit şi de unii dintre înaintaşii săi, Hipocrate, Paracelsus, Avicenna, dar el este cel care a redescoperit homeopatia şi a elaborat un sistem ştiinţific, ridicând-o la rangul unei adevărate arte a vindecării. De pildă lui Paracelsus, o mare personalitate a medicinei care a trăit în secolul al XVI-lea, îi aparţine celebra frază “orice substanţă este şi otravă şi medicament şi numai doza face deosebirea dintre otravă şi medicament”.

Samuel Hahnemann

Fiu al unui modest pictor de porţelanuri, Samuel Hahnemann s-a născut la 10 aprilie 1755 în Germania, la Meissen. A absolvit Facultatea de Medicină în 1779, însă abandonează curând practica medicală, întrucât a rămas profund dezamăgit de metodele chimice şi fizice grosolane utilizate în acele timpuri (emetice, purgative, laxative, diuretice şi mai ales sângerarile), care doar debilitau pacientul şi îi măreau suferinţa.

Fiind un foarte bun cunoscător al mai multor limbi, tânărul medic recurge la munca de traducere a diferitelor lucrări de medicină şi chimie pentru a-şi intreţine familia. Traducând Materia Medica a lui William Cullen, într-una dintre adnotările sale caracteristice Hahnemann critică părerea lui Cullen potrivit căreia scoarţa arborelui de China ar trata malaria datorită gustului său amar. Hahnemann a avut ideea genială de a încerca pe sine efectele scoarţei de China. Astfel, el a înghiţit această substanţă de două ori pe zi şi, treptat, au început să îi apară simptomele caracteristice malariei. Crizele se repetau de fiecare dată când lua praf de scoarţa de China, dispărând în schimb o dată cu oprirea administrării ei.

Aceste constatări l-au frapat pe Hahnemann. În medicina alopată se recomandă ca, la apariţia unui simptom, să se administreze un medicament care să atenueze, să înăbuşe, să suprime acel simptom. Această relaţie simptom – medicament era (şi este încă) bine întipărită în mintea medicilor şi pacienţilor. Însă Hahnemann, din experienţa personală, a descoperit că medicamentul care ajută la tratamentul malariei produce la un om sănătos simptome similare malariei.

Experimentele care au urmat au demonstrat una dintre legile naturale: substanţa care produce anumite simptome la un om sănătos, le tratează la un om bolnav. Această lege a fost numită de Hahnemann legea similitudinii. Enunţarea şi demonstrarea ei practică a fost prima dintre multele contribuţii ale lui Hahnemann la progresul medicinei. Astfel, noul sistem medical pe care l-a elaborat l-a numit homeopatie, devenind întemeietorul homeopatiei moderne, o medicină nouă, revoluționară, opusă medicinei acelor timpuri.

Punerea în practică a acestor principii, atât de diferite de cele ale medicinei ortodoxe ale acelui timp, i-au adus faima lui Hahnemann. În 1799, el publicase deja istoria unui caz de scarlatină tratat cu Belladonna. După exemplul său, mai mulţi doctori germani au folosit acest remediu în scop profilactic şi curativ. Din 3.747 de pacienţi menţionaţi într-un articol, doar 91 au decedat. În 1812, în timpul războiului cu Rusia, Hahnemann a tratat 180 cazuri de febră tifoidă, din care unul singur a murit. În 1831, propune folosirea camforului contra epidemiei de holeră care a bântuit Europa de est. Unul din elevii săi din Leipzig a tratat 150 de cazuri, având doar 6 decese în timp ce, din 1.500 de pacienţi trataţi alopat, au murit 821. Acestea sunt doar câteva exemple care-l îndreptăţesc pe Cleave să scrie în „Enciclopedia biografică a doctorilor şi chirurgilor homeopaţi” în 1873 despre Hahnemann: „Şi-a petrecut întreaga viaţă, după vârsta de 45 de ani, într-o extremă dăruire de sine, cedând totul, refuzându-şi totul pentru cauza umanităţii… Unii doctori îşi otrăvesc pacienţii prin experimente în interesul ştiintei, dar Hahnemann s-a otrăvit el însuşi pentru a-şi perfecta sistemul pe care îl promova. A lăsat înregistrarea a nu mai puţin de 106 substanţe pe care le-a experimentat pe el insuşi”.

A publicat o carte de farmacologie în care descrie 27 de remedii al căror proving a fost realizat de el şi adepţii săi apropiaţi. Dintre acestea, Aconitum, Arnica, Belladonna, Chamomilla, Nux-vomica, Pulsatilla (printre altele) sunt şi astăzi larg folosite de homeopaţi. În 1810, Hahnemann publică „Organonul vindecării raţionale” care mai târziu va primi titlul „Organonul artei de a vindeca”. Aici este expusă esenţa doctrinei homeopate în 291 de paragrafe. De-a lungul anilor, Hahnemann a îmbunătăţit textul scriind în total 6 ediții ale lucrării, ultima fiind publicată în anul 1922, mult timp după moartea sa, astfel că marii homeopaţi ai secolului XIX nu au avut acces la ea. Interesul „Organonului” stârnit în rândul medicilor nu a fost foarte mare, atenţia generală, de altfel, fiind orientată mai degrabă către razboaiele lui Napoleon din acea vreme.

Aceste date au fost cumulate de Hahnemann în „Materia Medica Pura”, care a fost publicată în 6 volume între anii 1811-1821. La aceste date experimentale s-au adaugat cele de toxicologie şi de supradozări medicamentoase consemnate în literatura medicală.

Homeopatia în România

Plantele medicinale au fost cunoscute şi la noi în ţară din timpuri îndepărtate. Documentele scrise în secolul al XIII-lea ne artă că bărbierii tratau bolnavii cu „buruieni de leac”. Alexandru Lăpuşneanu, bolnav de ochi, a fost tratat de un bărbier din Ardeal cu „herbarus”. Pravila lui Matei Basarab (1640-1652) arată că ”vracii au voie să studieze ierburile şi să descopere leacuri împotriva otrăvurilor”.

Primii medici care au practicat homeopatia în Principatele Române, urmând doctrina homeopatică aşa cum a fost elaborată ea de Hahnemann au fost cel puţin trei (atestați documentar): Friederich Kraft în perioada 1836-1856, Eduard Spech între 1846-1865 şi Alois Jenicek între 1859-1870. Farmacistul braşovean Johan Martin Honigberger (1795-1869) a fost elev al lui Hahnemann în anii 1836-1837 şi a practicat atât medicina alopată, cât şi cea homeopată la noi în ţară, precum şi în Bulgaria, Turcia, India şi Pakistan.

Medicul sas Eduard Spech (1816-1871) a obţinut titlul de doctor în medicină la Viena în 1846. El a scris prima lucrare în limba română în domeniul homeopatiei numită „Ajutor în trebuinţă spre ajutorarea proprie în cazurile cele mai urgente de îmbolnăvire, după sistema medicală homeopatică”. Şi-a adus de la Viena o colecţie bogată de remedii homeopate care a fost oferită pentru vânzare farmacistului Rissdorfer în București.

Probabil că acesta a vândut remedii şi fără reţetă medicală ceea ce a determinat efectuarea unei anchete ordonată de conducătorul Serviciilor sanitare, dr. Carol Davila. Remediile au fost confiscate, iar dr. Spech s-a văzut în imposibilitatea temporară de a continua tratamentele pacienţilor săi.

În 1863, Consiliul Medical Superior, în cadrul activităţii de organizare a practicii medico-farmaceutice, a interzis tratamentul homeopatic în instituţiile publice, admiţând numai practica privată. De asemenea s-a interzis medicilor homeopaţi să administreze remedii direct pacienţilor şi farmaciştilor fără ordonanţă medicală.

Începând cu perioada interbelică s-au mai afirmat în medicina românească şi alte personalităţi ce au contribuit la răspândirea homeopatiei în ţara noastră. Constantin Bărbulescu (1898-1973) a obţinut titlul de doctor în medicină şi chirurgie la Iaşi în 1927. A efectuat unele stagii în străinătate şi a aflat de homeopatie în 1935. A studiat la Paris sub îndrumarea lui Leon Vanier şi la înapoierea în ţară a început să practice homeopatia în Bucureşti, obţinând prestigiul de vindecător competent şi devotat celor suferinzi. În 1946 a publicat un nomenclator al Materiei Medica Homeopatice şi o monografie a sulfului, iar în 1956 a mică lucrare „Ce trebuie să ştim despre homeopatie” pe care o distribuia gratuit pacienţilor săi. A activat în cadrul Societăţii Române de Homeopatie încă de la înfiinţarea acesteia în 1947. În 1969 a înaintat un memoriu Ministerului Sănătăţii cuprinzând propuneri în vederea dezvoltării homeopatiei în ţara noastră. A colaborat cu mulți medici care s-au dovedit interesaţi în aprofundarea practicii homeopatiei, contribuind astfel la formarea unor homeopaţi a căror activitate s-a întins până în zilele noastre.

Farmacistul Victor Iacobi este considerat întemeietorul farmaciei moderne homeopate româneşti.

În 1980, Ministerul Sănătăţii a reglementat activitatea de instruire în domeniul homeopatiei în ţara noastră. În noiembrie 1981 are loc primul simpozion naţional de homeopatie, tradiţie care va continua în fiecare an.

Liga de Homeopatie Clasică a propus promovarea liniei clasice în homeopatie şi folosirea unui singur remediu la un moment dat, în conformitate cu scrierile lui Hahnemann şi ale altor autori clasici.

De Drd Maria Besciu