Încă timp în copilărie

Realitate alternativă, o altă clipă, un alt timp, suprapus, paradisul nu poate fi privit decât din interior, păstrând proporţiile omeneşti. Măsura zeilor nu e a noastră, iar perspective noastră e rareori de pe vârfuri olimpice.

Singura perspectivă oricând la îndemână este interiorul nostru, singura retragere ce ne poate trage în sus, singura măsură, cea a sincerităţii şi a cunoaşterii de sine, a mulţumirii şi a pietăţii faţă de ce ni s-a dat. Când rămâneam singură, în copilărie, îmi imaginam adesea cum, în spatele bibliotecii cât peretele, apăsând pe un buton invizibil, toată camera se transforma sub ochii mei încă nedezvrăjiţi într-un palat de culori şi lumini.

Mutată în acest caleidoscop imaginar, cu cerul drept acoperiş şi iarba covor, eram fericită fără să-mi fac speranţe şi tristă fără să deznădăjduiesc. Despre vise nu ştiam încă nimic, viaţa mea toată fiind învisată. Îmi atingeam prietenii de la înălţimea copilăriei, măsurată cu palma şi totul era suficient în fiinţa mea, care se măsura doar cu casa mea.

Timpul era nelimitat şi Cronos nenăscut. În prezenţa oricui mă iscodea însă, palatul redevenea pe loc apartament de bloc, culorile păleau, lumina se stingea timidă. Miracolul prezentului fericit era numai în mine, ascunzându-se în faţa oricui încerca să intre. Datorită misterului lor fără de măsură, paradisul copilăriei şi fericirea adâncă a sufletului erau cu greu împărtăşite. Viaţa mea era intim legată de natură, de dealuri şi parcuri. Acolo visam cu ochii deschişi la miezul nopţii, privind luna mişcându- se printre dealurile moi, cu şolduri feminine, pe atunci generos îmbrăzite, descifrând imagini ce mi se păreau decupate direct din poemele eminesciene.

Le păstrez şi acum în memorie, vii ca o pată de cerneală. Aici am scris prima poezie, cu primii iambi şi primele dactile ce miau deschis uşa spre interpretarea lumii. Nu ghiceam ce veche şi greu descifrabilă va fi povara vieţii sau că iubirea-mi aduce întotdeauna bucurie şi suferinţă extreme. Fericirea era încă descriptibilă numai prin vers, nerănind niciodată. Totul era proaspăt şi mirosea a zăpadă, totul era şi trăiam cu totul.

Trupul mi-era alcătuit din Frunze gonind irepresibil la cea mai simplă chemare. Nu distingeam încă prea clar cuvântul celuilalt, durerea şi bucuria lui, nu ştiam că uneori oamenii nu vor decât să monologheze în prezenţa cuiva, pentru a-şi auzi propriul strigăt în ecou, convingându-se că există. De la nemurire la disperare mai erau încă paşi.

Timpul îmi era încă prieten şi-mi permitea să-l modelez statuie în fiecare clipă; splendoarea şi sinestezia zilei se revărsau cu abundenţă pretutindeni, iar durerea avea gustul pământului. În mine era noapte şi zi în acelaşi timp. Suspensia clipei mi-era dragă, emoţia zilei îmi dădea fiori. Mai simt în unele locuri încă acea clipă suspendată şi caut locul ideal pentru a-L privi pe Creator de cât mai aproape şi a-L întreba de ce a creat timpul. Cu un pas în viitor şi unul în trecut, sper regăsirea în prezent, ca un gigant din Rodos, vizibil doar privirilor suficient de insistente şi de discrete.

Fragment din romanul „Călătorii de la etajul 95 în sus”

Cecilia Victor