Aripa de înger

Pe un pat de spital un copil suferea. Era internat de câteva luni şi medicii nu-I mai dădeau speranţe de viaţă. Copilul respira greu şi avea sufletul împovărat. Nu-i păsa de el, dar i se rupea inima de câte ori o auzea pe mama lui plângând. Singurele sale clipe de alinare erau acelea în care părintele preot care l-a şi botezat, venea la capul patului de suferinţă şi-i spunea rugăciuni.

Vocea sa duioasă îi încălzea inima. Din când în când, preotulîi vorbea despre faptul că ori de câteori cineva cere ajutor cu credinţă, Dumnezeuîlaude şi, din lumea Lui, îi trimite îngeri care-l pot ajuta. Copilul a început tot mai des să ceară ajutorul Divin. Nu exista seară în care, cu lacrimi fierbinţi, să nu se roage. Într-o zi, întâmplător, auzi o discuţie între asistente: „Numai o minune îl poate salva pe micuţ”. Ştia că despre el se vorbea. În ziua următoare primi vizita prietenului său, părintele preot. Atunci îl întrebă dacă Dumnezeu poate faceminuni.Răspunsul veni încărcat de exemple şi iubire.

În seara aceea a adormit, în sfârşit, liniştit. Şi, pentru prima dată în viaţa sa, visă cum însuşi Dumnezeu îi trimite ajutorul cerut. Se făcea că din înaltul Palat Ceresc coboară un înger mare, impunător. Îl văzu cum flutura din aripi, în timp ce se rotea deasuprapatului său de suferinţă… Şi o pace desăvârşită se aşternu în inima sa. Frica dispăruse, iar durerile aproape că nu le mai simţea… Şi-ar fi dorit ca starea aceea de bine să nu se mai sfârşească.

În gând imploră din nou ajutorul. Îngerul mai flutură uşor din aripi şi-n timp ce se ridica spre înaltul cerului, lăsă ca din aripa sa să cadăun fulg. Copilul, în vis, îi urmărea cu privirea dansul diafan prin aer, până ce-I atinse pieptul. „Prin el am să mă vindec, gândi în vis copilul, Tatăl Ceresc mi l-a trimis”. Şi o stare de împăcare nemaiîntâlnită până atunci, îi cuprinse fiinţa. În biserica Sfânta Vineri slujba este pe sfârşite. Părintele preot, cu Biblia deschisă între palme, priveşte mulţimea din faţa sa. E mulţumit. Încărcat de puterea slujbei pe care tocmai a terminat-o, sufletu- i cântă… Cineva deschise brusc uşa bisericii. Se făcu curent şi fereastra din dreapta altarului, nefiind bine închisă, se deschise,lovind marginea zidului. Curentul format făcu ca paginile cărţii să fluture în aer.

Preotul ridică privirea spre fereastra larg deschisă. O rază de soare se juca pe pervaz şi-un fulg, parcă desprins dintr-o aripă, dansa prin aer. Nici nu-şi dădu seama când fulgul atinse filele Cărţii Sfinte. Închise repede Biblia, mulţumi adunării şi porni grăbit spre altar. Ştia că este aşteptat cu mare nerăbdare de micul său prieten. Cu un zâmbet cald îşi ceru scuze de la cei care îi ţineau calea. Avea o misiune de îndeplinit. Când ajunse la spital, gândul său déjà îmbrăţişase de mult copilul, căci nu era slujbă în care să nu se roage pentru el. Amintirea preotului se duse cu ceva timp în urmă: Îl cunoştea de la câteva luni, de când îl botezase.

Când a început să meargă, îl aducea bunicuţa din când în când pe la biserică. Apoi, când aînceput să se ţină bine pe picioruşe, îşi dorea chiar el, copilul, să vină la biserică.Îi plăcea să stea cât mai aproape de altar şi se simţea atât de mândru când uneori, în timpul slujbei, părintele preotîl mângâia pe creştet. Îl simţea aşa…. caun prieten. Amintirile încetară când ajunse la uşa salonului unde era internat micuţul. Deschise cu grijă uşa şi păşi. Copilul părea că doarme. Îl privi cu nemărginită iubire. Cât de mult îşi dorea ca puiul de om să se facă bine!

Câte nopţi stătuse treaz şi se rugase pentru vindecarea acestuia şi a tuturor copiilor bolnavi… Bolnăviorul îi simţi gândul şi deschise ochii. În ei se citea bucurie şi durere în acelaşi timp.Părintele preot îl mângâie pe frunte, apoi se aplecă după Biblie. O deschide şi, cu voce duioasă, începu să se roage. Copilul suspină şi închise ochii. Părintele frunzări cartea, căutând o anume pagină. Dintre file tocmai se desprinde fulgul de aripă. Pluti uşor deasupra patului. Tocmai atunci copilul deschide ochii şi-l văzu. Şi, brusc, pentru el timpul se opri.

Îl urmări cum zboară încet-încet deasupra sa. Parcă întreaga lui fiinţă se îngemăna cu acel fulg. Îşi aminti de vis şi resimţi starea de bine pe care o trăise atunci… Şi fulgul dansa… dansa, iar vocea blândă a preotului îi limpezea sufletul. Copilul deschise palma. Fulgul, plutind uşor, i se aşeză între degete. Părintele termină rugăciunea. Se aplecă spre copil, luă mâna care ţinea fulgul, uni cele trei degete şi, purtându-i uşor mâna prin aer, făcu semnul Sfintei Cruci.

Când degetele unite au atins, ca o mângâiere, umărul stâng, fulgul se desprinse dintre degete şi i se aşeză acestuia pe piept. „Este exact ca în vis”, şopti copilul. Şi starea de bine pe care o retrăi îi lumină trupul. Înadâncul sufletului auzi o muzică minunată. Respiră uşurat: „Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunile. Mi-a trimis un înger.” Şi, pentru primadată de când era bolnav, ştiu că se va face bine.

Lunile au trecut rapid. Analizele medicale arătau că starea băiatului era tot mai bună. Într-o zi frumoasă de primăvară, a părăsit spitalul, vindecat. În a doua zi de la externare a dictat mamei sale o poveste: „Să fii atins de o aripă de înger”. Anii au trecut, iar copilul a ales drumul spiritual. S-a făcut preot şi, de câte ori are ocazia, le mărturiseşte oamenilor că oricine se poate vindeca prin credinţă şi iubire. Şi nu-i este jenă în a se da exemplu. Oricine poate fi atins de-o aripă de înger…

Georgeta Heimerl

Acest articol face parte din rubrica Povesti Terapeutice.